Bine ai venit Vizitatorule  
 
IMPORTANT
ANUNȚ Rezultat selecție dosare concurs de proiecte de management
publicat la 2019-08-07
[ citeşte ]
Clujul, pe podium la Olimpiada meșteșugurilor de la Sibiu
publicat la 2019-08-07
[ citeşte ]
Fotografii etnografice de premiu pe simezele Palatului Culturii Iași
publicat la 2019-08-05
[ citeşte ]
Expoziția „Iconari clujeni”, deschisă la Biblioteca Județeană „Octavian Goga”
publicat la 2019-07-22
[ citeşte ]
Evenimente tradiționale la sfârșitul săptămânii, la Gădălin și Nadășu
publicat la 2019-07-19
[ citeşte ]
Proiectul internațional „Punți culturale între Banat și Transilvania”
publicat la 2019-07-18
[ citeşte ]
ANUNȚ PUBLIC concurs de proiecte de management organizat pentru Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj
publicat la 2019-07-12
[ citeşte ]
Bogăţia şi frumuseţea tradiţiilor clujene
publicat la 2019-06-25
[ citeşte ]
Festivalul-concurs „Dumitru Sopon”, ediția a VI-a, și-a desemnat câștigătorii
publicat la 2019-06-24
[ citeşte ]
Festival-concurs naţional de interpretare a cântecului popular „Dumitru Sopon”, la Gilău
publicat la 2019-06-13
[ citeşte ]
Evenimente cultural-educative, la finalul săptămânii, organizate în parteneriat cu CJCPCT Cluj
publicat la 2019-05-31
[ citeşte ]
Olimpiada "Meșteșuguri artistice tradiționale" și-a desemnat câștigătorii
publicat la 2019-05-27
[ citeşte ]
Spectacol folcloric, dedicat „Anului Omagial al satului românesc”
publicat la 2019-05-13
[ citeşte ]
Lutierul clujean Nicolae Vădan -„Tezaur uman viu”, omagiat în satul natal, în a doua zi de Paști
publicat la 2019-04-24
[ citeşte ]
FOTOETNOGRAFIA-SALVGARDARE IDENTITARĂ
publicat la 2019-04-16
[ citeşte ]
Fotografii etnografice de premiu, la Oradea
publicat la 2019-02-25
[ citeşte ]
Întâlnire cu cultura tradițională oferită de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale
publicat la 2018-12-19
[ citeşte ]
Salonul ICOANEI ARDELENE, ediția a XIX-a
publicat la 2018-12-14
[ citeşte ]
Cultura tradițională clujeană promovată în Ungaria
publicat la 2018-12-10
[ citeşte ]
Fotografii de excepție, semnate Tordai Ede, prezentate la Cluj-Napoca
publicat la 2018-11-02
[ citeşte ]
Proiectul Națioanal „100 de năfrămuțe”
publicat la 2018-08-29
[ citeşte ]
„Semne peste vreme”, expozitie de fotografie etnografică, dedicată Centenarului Marii Uniri
publicat la 2018-08-22
[ citeşte ]
Ministerul Culturii a acordat titlul de Tezaur Uman Viu lutierului clujean Nicolae Vădan
publicat la 2018-08-03
[ citeşte ]
Două CD-uri cu muzică instrumentală maghiară și romanes, lansate de CJCPCT Cluj
publicat la 2017-11-22
[ citeşte ]
De departe, din Ceruri şi din Străbuni, Muzica lui Mugurel Scutăreanu: POVESTEA CERBILOR
publicat la 2015-10-28
[ citeşte ]
POVESTEA LEMNULUI
publicat la 2015-02-26
[ citeşte ]
Formatii instrumentale traditionale din judetul Cluj
publicat la 2013-03-15
[ citeşte ]
CERCETĂTORI ŞI SCRIITORI AI FOLCLORULUI COREGRAFIC DIN TRANSILVANIA
publicat la 2013-03-05
[ citeşte ]
ARHIVA AUDIO și VIDEO
publicat la 2010-07-27
[ citeşte ]
Înapoi

Dumitru Farcas si Gheorghe Zamfir in studio
 
.

În lumea inginerului de sunet
Descindem într-o însorită zi de sfârşit de martie, 2014, pe strada Câmpului din Cluj-Napoca, la studioul de înregistări al inginerului de sunet Săndel Filip. Departe de zgomotele străzii, în tăcerea profundă, aducând cu cea dintr-o sală de concerte, descopăr o lume cu adevărat surprinzătoare: o cameră izolată fonic - unde au loc înregistrările propriu-zise - şi alte patru încăperi, tapetate de jos până sus cu CD-uri înrămate, sub sticlă, având pe ele autografele autorilor, apoi diplome şi fotografii în care e imortalizat Săndel Filip, alături de vedetele care i-au trecut pragul de-a lungul anilor. Tronează, de asemenea, la vedere, CD-urile trupei sale de copii super-talentaţi, „Şcoala vedetelor” şi cele ale monştrilor sacri ai muzicii populare româneşti sau ai altor genuri - operă, canţonete până la muzică folk , rock sau pop... Munca în studio a şi început deja, cu înregistrările, aflate în plină desfăşurare ale doinelor marelui Gheorghe Zamfir, acompaniat de orchestra “Cununa Transilvană”, aparţinând Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, dirijată de maestrul Ovidiu Barteş. Aud prin uşa capitonată răzbătând bocetul inconfundabil al naiului maestrului Zamfir şi realizez că am parte de momente irepetabile... Sunt, practic, în mijlocul unui laborios şi în acelaşi timp subtil proces de creaţie, care va duce la o realizare unică în România: după o prietenie care durează de peste cincizeci de ani, cei doi coloşi, Zamfir şi Fărcaş, şi-au reunit forţele pentru a edita, împreună, două albume – chintesenţă a creaţiei folclorice naţionale, cu piese aparţinând tuturor regiunilor ţării. Mă trezeşte din meditaţie inginerul Filip, care mă înştiinţează că după ce Gheorghe Zamfir îşi va încheia treaba, va intra în studio şi legendarul Dumitru Fărcaş, însă acest lucru se va petrece abia peste câteva ore. Apoi adaugă: “Cele două CD-uri se află în faza de finalizare, maeştrii au mai înregistrat piese în studio şi în alte dăţi, pentru aceste două albume. Ce este senzaţional la ele e faptul că marii noştri artişti, pe lângă interpretarea lor instrumentală, pentru prima dată în cariera lor au cântat şi cu vocea – separat şi în duet.” Continuă Săndel Filip: ”Aveam programări, până peste cap, dar dacă am fost anunţat  că doar astăzi cei doi se pot reuni în studio, am renunţat la orice alt angajament - doar ca să-i pot găzdui pe titanii muzicii noastre populare.” Îmi rotesc, în continuare, curios, privirea prin încăperea tapetată cu CD-uri, diplome şi fotografii înrămate. Mă lămureşte, modest, inginerul, oarecum încurcat de privirea mea iscoditoare: “Sunt aici sute de CD-uri înregistrate, aparţinând marii majorităţi a soliştilor transilvăneni din toate generaţiile, în procent de circa nouăzeci şi nouă la sută, cu autografele lor înscrise pe ele... Le colecţionez cu asiduitate şi sper ca peste zece-douăzeci de ani să reuşesc să deschid o expoziţie prin care să le prezint şi publicului larg, nu numai celor ce mă vizitează, cu o problemă sau alta...” 

Doi zei aproape nemuritori

Mă invită apoi în mica încăpere, cea a pupitrului tehnic, locul unde “oficiază” cel puţin douăsprezece ore, în fiecare zi. Printr-un geam, care ne desparte de camera izolată fonic, îi zăresc, pe Zamfir şi pe membrii orchestrei “Cununa Transilvană”, alături de maestrul Barteş. Cu toţii repetă, apoi înregistrează – fragmente sau piese întregi - iar marele naist conduce cu siguranţă operaţiunile. La un moment dat acesta îi cere dirijorului să se dea uşor la stânga, ca să poată fi urmărit, cu atenţie şi de către clarinetist. În răstimpuri, cunoscutul interpret fredonează cursul melodiei aflată în lucru, explicându-i dirijorului linia melodică – asta pentru a stabili o strategie comună de abordare a doinei. Orchestra se conformează, ţinând sunetele lungi (procedeul se numeşte “pedală” – mă dumireşte Săndel Filip) iar naiul se zbate din nou prelung, covârşitor, într-un bocet, cu  voce  umană... Desigur, nu degeaba străinii l-au botezat pe artist „Mister Himalaya”... Brusc, la un semn al naistului, totul încremeneşte, iar orchestra se opreşte din cântat. Rapid vine şi explicaţia acestuia: din pricina oboselii acumulate pe parcursul călătoriei de la Bucureşti spre Cluj dar şi a emoţiei intrării în studio, se pare că a suferit o uşoară cădere de tensiune. Îi calmează însă, repede, pe toţi cei prezenţi, adăugând că îşi ştie perfect remediul, fiindcă mica lui slăbiciune e una care datează de destulă vreme. Iar eu - fiind singurul aflat în studio, fără o însărcinare concretă - mă ofer să-i aduc hapul miraculos care să-l readucă  într-o stare fizică perfectă. Dau fuga la farmacie, mă întorc rapid în studio şi după ce îi ofer medicamentul,  înregistrările continuă cu o sporită vigoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Între timp, îl zăresc, urcând încet scările pe celălalt colos al folclorului nostru, pe Dumitru Fărcaş. Profesionist până-n măduva oaselor, acesta s-a prezentat cu mai bine de două ore, înainte de termenul fixat, pentru a-şi începe bucata sa de muncă din studio. Dar, ca un făcut, şi cu dânsul se petrece un fenomen neobişnuit:  de parcă s-ar fi molipsit,  telepatic, de la Zamfir, nici lui nu-i este prea bine… Spune că simte o presiune puternică în regiunea tâmplelor şi a cefei, simptom care ar  putea trăda o tensiune arterială crescută. În momentul cu pricina, remarc, uşor panicat, că ne aflăm doar noi doi în încăpere, aşa că mă agit şi-mi sun medicul de familie. Îl  întreb dacă nu cumva ar fi necesar să-i ofer, maestrului, pastila cu care îmi tratez, la rândul meu, hipertensiunea... Acesta îmi interzice însă categoric acest lucru, indicându-mi să facem cumva şi să-i măsurăm, marelui taragotist, tensiunea arterială. Aşa că intru în camera tehnică şi-l alarmez pe domnul domnul Săndel. Acesta – parcă pregătit pentru orice tip de evenimente neprevăzute care ar putea avea loc în studioul său -  apare, imediat, înarmat cu un tensiometru. Îi măsoară maestrului tensiunea, care până la urmă se dovedeşte a fi prea ridicată – în partea ei superioară – şi mult prea joasă – în cea inferioară.  Deci, e limpede, medicul a avut dreptate, nu trebuia administrat nimic în lipsa unui consult de specialitate, cazul maestrului Fărcaş fiind unul special - aşa cum de altfel e şi omul - cu un organism transformat pe parcursul celor câteva decenii de suflat, în forţă, în instrument... Fără să şovăie, proprietarul studioului se oferă să-l transporte, urgent, la medic. Fărcaş refuză, însă, cu încăpăţânare: „Lasă, că merg aşa, înainte...” Bunul său simţ, proverbial, de maramureşan din Groşii Băii-Mari, i-a dictat, se pare, să nu-şi permită să irosească o zi preţioasă de înregistrări, în care e implicată atâta lume... Apoi, treptat, “Dumnezeul taragotului” îşi recapătă culoarea din obraji şi, totodată, debitul verbal. Pe deasupra, are acum energia să comenteze incidentul cu prietenul şi partenerul său de-o viaţă, Zamfir: ”De emoţie s-a petrecut cu el acest lucru. I s-a mai întâmplat şi-n alte dăţi – şi asta pentru că, întotdeauna, odată intrat într-un studio de înregistrări e cuprins de o emoţie atât de mare, încât abia îi face faţă…“ Incredibil, câtă sensibilitate: un artist de talia lui Zamfir redebutează, cu fiecare nouă înregistrare, de parcă ar fi prima din viaţa lui! Între timp apare şi naistul, de data aceasta zâmbitor, aflat acum într-o stare fizică perfectă. Îmi aruncă, în glumă: “Pentru istorie, îţi spun un lucru: l-ai salvat pe maestrul Zamfir…“ Şi intră în bucătărie să bea un pahar cu apă… Când te gândeşti că maestrul Fărcaş împlineşte, pe 12 mai, 2014, şaptezeci şi şase de ani - iar maestrul Zamfir, pe 6 aprilie, şaptezeci şi trei.  Două vieţi de cântec, efort şi suferinţă creatoare – elemente care nu aveau cum să nu-şi lase urmele în locaşul trupurilor de zei aproape nemuritori…

 Fărcaş: ”Trece viaţa pe lângă noi şi n-am făcut nimic împreună...

Marele naist se întoarce repede la lucru, alături de orchestră, în camera izolată fonic. Aşa că, rămas din nou singur cu maestrul Fărcaş, îl chestionez, în sfârşit, pe tema prieteniei sale de-o viaţă cu Zamfir şi a proiectului lor comun, demarat în urmă cu trei ani, cu susţinerea financiară a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj.  Sunt bucuros fiindcă taragotistul se află din nou într-o formă de zile mari, aşa cum îl ştiu, dintotdeauna. Şi, ca în serile anului de graţie 2005, când am avut privilegiul, timp de două zile, să mă aflu în prejma domniei-sale – la nişte filmări, în fabulosul Maramureş - am simţit dintr-o dată că maestrul e pus pe povestit. Şi nu m-am înşelat deloc. Începe, molcom, trăgând puternic aer în piept, de parcă s-ar pregăti să sufle neobişnuit de prelung în taragotul său magic, şi să  doinească: “Pe maestrul Zamfir îl cunosc încă din facultate, pare-mi-se din anul 1962, de la festivalurile studenţeşti care se desfăşurau pe atunci. Eu conduceam ansamblul studenţilor clujeni, el pe cel al studenţilor bucureşteni, de la Casa de cultură <<Grigore Preoteasa>>.  Apoi am fost plecaţi în turnee, prin întreaga Europă, cu <<Virtuoşii României>>, renumitul ansamblu compus din cei mai emblematici instrumentişti ai noştri - de la Ion Lăceanu, Radu Simion, Tony Iordache şi până la Alexandru Ţitruş, elitele folclorului românesc din acea vreme. După aceea, timp de mai bine de cincizeci de ani am apucat să străbatem – împreună sau separat - întreg globul pământesc. Dar s-a întâmplat ca în urmă cu trei ani, când ne-am întâlnit, din nou, la Baia-Mare, să-mi iau în sfârşit inima-n dinţi şi să-i spun: <<Gheorghe, trece viaţa pe lângă noi şi n-am făcut până acum nimic împreună…>> A fost teribil de încântat de vorbele mele şi mi-a răspuns că şi el s-a gândit mult timp la acest lucru, dar n-a avut curaj să-mi zică. Şi, uite, acum, în sfârşit, acest lucru se face – şi nu oricum, ci în două CD-uri deodată… Şi-n plus, tot împreună, pe 31 mai, anul acesta, aniversăm la Ateneul Român, printr-un spectacol de gală, cincizeci de ani de activitate neîntreruptă…” Îl întreb apoi pe Fărcaş, prin ce elemente crede că se individualizează arta prietenului şi colegului său de-o viaţă. Îmi răspunde instantaneu, fără să aibă nevoie de timp de gândire: „Până la Zamfir nu se cânta cu naiul decât hora, sârba şi genul de folclor din Muntenia şi Oltenia. La întâlnirea noastră din 1962 i-am spus, ca prieten ce-i eram: <<De ce nu-ţi adaptezi naiul la folclorul naţional, de ce nu „treci” cu el Carpaţii?>> Şi atunci primul mare succes al lui a fost „Mociriţă cu trifoi”, urmând repede şi celelalte melodii maramureşene şi din Ardeal, el devenind astfel primul naist de la noi care a adaptat, la instrumentul său, genul de muzică din Nordul Ardealului şi din Banat. Şi asta a fost înscrierea lui pe orbita naţională a naiului – care era, până la el, doar un instrument fanariot. ” Şi râde, cu poftă, de sintagma pe care a găsit-o. Între timp, telefonul său transmite – cu o frecvenţă ameţitoare – semnale sonore. Văzându-mi chipul nedumerit, mă lămureşte într-o clipită: “ De vreo lună de zile mi-am deschis cont pe Facebook şi mii de oameni mi-au cerut deja prietenie- şi continuă s-o facă. După cum ai văzut, numai de când am început noi să povestim s-au strâns vreo şaizeci de mesaje… E vorba de persoane particulare – dar şi de instituţii întregi – şi eu le accept tuturor prietenia, n-am respins încă pe nimeni. Numai că, de la o vreme, treaba asta începe să mă cam obosească…” Maestrul îşi aminteşte ceva şi devine brusc serios. Se întoarce repede la confesiunea lui despre artă – dând, în acelaşi timp, întâlnirii noastre, valoarea de eveniment demn de a fi consemnat pentru viitorime: “Eu, fiind la începutul carierei mele muzicale oboist, în momentul când am ajuns taragotist şi membru fondator al Ansamblului “Transilvania” din Baia-Mare, am încercat să ridic nivelul taragotului, care până la mine era propriu pentru Banat şi - puţin - pentru Ţara Moţilor. Eu l-am adus la prestigiul instrumentelor din orchestra simfonică, împrumutând tehnicile instrumentului lui Mozart, oboiul  – arătând că se pot cânta cu el canţonete, arii, muzică clasică şi aparţinând oricărui alt gen. Deci, dintr-un instrument de nedei în aer liber şi de pastorale am demonstrat că taragotul poate fi ridicat la nivel de frac sau papion, arătând că oricând poate sta alături de instrumentele specifice unei orchestre. Şi acelaşi lucru l-a făcut şi Zamfir, care a ajuns să cânte la instrumental său muzică populară, simfonică şi chiar jazz…“  Rămân uimit de importanţa  destăinuirilor făcute de artist: practic, afinitatea sufletească şi culturală dintre cei doi (amintind de precedentul din literatură, prietenia dintre Creangă şi Eminescu!) a declanşat revoluţionarea tehnicilor taragotului şi naiului, iar o dată cu turneele efectuate de cei doi virtuozi, în întrega lume, acestea au intrat definitiv în conştiinţa auditoriului, ca instrumente cu o infinitate de posibilităţi. Şi pentru a ilustra această idee maestrul îşi aminteşte o întâmplare petrecută  în urmă cu cincizeci de ani, în Germania, cu prilejul unui turneu efectuat de către cei doi:  „Concertam împreună la „Beethoven Halle”, în Bonn – unde nemţii, zgârciţi cum îi ştiţi, cu elogiile - mi-au spus un lucru care m-a umplut de bucurie: acela că taragotul nu este saxofon sopran, nu este clarinet, nu este oboi d'amore, nu-i corn englezesc, ci e din toate câte ceva şi încă puţin pe deasupra. Şi acuma vine fraza care m-a încântat peste măsură, apărută într-o revistă prestigioasă de-a lor: <<Dacă Beethoven ar fi cunoscut acest instrument, în celebra sa pastorală, în loc de solo de corn ar fi folosit, mai mult ca sigur, taragotul…>>

Zamfir: “CD-urile sunt fără precedent în componistica românească.

Brusc, uşa se deschide şi în cadrul ei îşi face apariţia maestrul Zamfir, urmat de componenţii orchestrei, pregătiţi să ia o binemeritată pauză, de ţigară. Vesel, marele nostru naist acceptă să stea să-i fac o poză, în postura clasică, în care îşi ţine naiul la piept.  Râde cu gura până la urechi şi-mi spune, şugubăţ, dezvelindu-şi dinţii perlaţi, fără pic de defecte : “Acum, că mi-am revenit, pot să-mi arăt liniştit fasolea...” Apoi, îmi permite să-i mai fac vreo două fotografii, de data aceasta îmbrăţişat cu prietenul său de-o viaţă, Dumitru Fărcaş. Îl roagă, în continuare, pe acesta, să-l mai aştepte câteva minute, până supervizează înregistrarea făcută până în momentul respectiv. Şi se ţine de cuvânt: după un scurt răgaz se întoarce, mulţumit, în anticameră şi-şi pofteşte colegul să-i ia locul în studioul de înregistrări, luând loc în fotoliul din care maestrul Fărcaş abia se ridicase. Mă priveşte direct în ochi, cu acea sinceritate specifică oamenilor puternici. La început mă lămureşte asupra motivului pentru care şi-a înregistrat, pentru a doua oară, doinele, renunţând la prima variantă: “Am ascultat acasă, ore în şir, înregistrarea precedentă. Doinele nu erau conforme cu ceea ce doream eu să transmit: trebuia să fie o răbufnire şi o revoltă interioară, nu exterioară – dar acum revolta vizibilă am păstrat-o în mine şi am redat-o în aparenţă. Am lucrat la partea aceasta fiind sigur că doina stă la baza muzicii planetei Pământ şi reprezintă nucleul central al planetei, pe bază de vibraţie de sunet. Noi, oamenii, am pierdut nuanţa Sunetului Divin, suntem scurtcircuitaţi, nu mai putem să-l aducem înapoi…” Şi se lansează, în binecunoscutul său stil oximoronic, demonstrând, prin exemple concrete, de ce – şi când -  am pierdut acel Sunet. Dar cel mai important lucru e acela că totuşi, până la urmă, Zamfir mai acordă o şansă – ce-i drept, minoră – identificării  acestuia  :  „Singurii care mai pot ţine hangul pe planetă suntem noi, românii, care doar prin doină conţinem Sunetul Divin – şi nu prin Bănică jr., Brenciu sau Loredana...” Trece mai departe, arătând că, de la Revoluţie şi până la CD-urile pe care le înregistrează acum, la Cluj-Napoca, mai editase unul, în 1998, la „Electrecord” – însă acesta i-a lăsat un gust amar, fiind jefuit de o parte substanţială din onorariu, după ce semnase un contract păgubos cu un renumit muzician. Iniţial, acesta s-a angajat să-i asigure acompaniamentul, dar a făcut-o atât de prost încât naistul a fost nevoit să renunţe la serviciile sale, angajându-l până la urmă pe cunoscutul muzician moldovean Nicolae Botgros, care s-a achitat cu brio de misiunea pe care i-o încredinţase. Însă, clauza de contract semnată anterior l-a obligat pe Zamfir să-i verse în conturi muzicianului suma de 20.000 de dolari, adică un dolar pe fiecare disc vândut. Referindu-se de data aceasta la  CD-urile înregistrate împreună cu Dumitru Fărcaş, sub egida Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, marele artist clamează, gesticulând  în stilul său caracteristic: “E o lucrare măreaţă, care va constitui un mare eveniment pe piaţa folclorică românească, la care nimeni nu se aştepta, pentru că evenimente de anvergură nu mai există în componistica românească. Apariţia acestui dublu album va veni ca o gură de oxigen de care folcloristica şi componistica naţională aveau nevoie şi va constitui şi o încercare de revigorare şi retrezire a spiritului neamului. “ Adugă că lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără contribuţia orchestrei şi a “acestui colos, Ovidiu Barteş”, artist care, prin talentul său, acoperă locurile lipsă şi uneşte zonele muzicale ale Banatului şi Ardealului. Întrebat, în continuare cum estimează efectul apariţiei albumelor asupra pieţei muzicale româneşti, maestrul declară fără urmă de şovăire: “Eu cred că va veni ca o ploaie torenţială de vară după o secetă teribilă, pentru că există o sete teribilă de absolut, care sălăşluieşte-n sunet şi-n muzica românească, de zeci de ani. Albumele erau necesare. Insist pe această temă, e necesară şi revigorarea folclorului muzical de la noi, pentru că în discografia românească nu au fost mari apariţii în ultimii douăzeci de ani…” Din spatele uşii capitonate răzbate, de această dată, sunetul inconfundabil al taragotului maestrului Fărcaş. Marele naist ascultă, preţ de câteva secunde, muzica acestuia, apoi continuă:  “Eu şi Fărcaş am făcut proba şi nu am avut cum să ne înşelăm. Colaborarea noastră a fost o muncă fericită, fiindcă de multe ori nu ne aşteptam să ne iasă. E ca o cunună, o muncă dintr-o viaţă de om, o muncă gigantică, pentru că a depăşit cincizeci de ani, jumătatea de viaţă a Creaţiei. A fost susţinera dumneavoastră, a Centrului şi a domnului Tiberiu Groza, fără de care acest proiect nu s-ar fi realizat niciodată. A fost un start senzaţional, aţi făcut făcut eforturi supraomeneşti pentru ca CD-urile să apară…“ Referindu-se la aspectul, inedit, al interpretării vocale a câtorva piese – venită, deopotrivă din partea celor doi artişti, Zamfir a mai adăugat: “ Un proiect Fărcaş – Zamfir, Zamfir – Fărcaş nu se realizează în fiecare zi. Dacă am cântat cinci-şase piese, chiar cu vocile noastre îmbătrânite şi dogite, nu am făcut-o degeaba, fiindcă eu cred că mulţi le vor aprecia.” Apoi a elogiat şi contribuţia inginerului de sunet, Săndel Fillip, pe care-l consideră de nivelul tehnicienilor celebrei firme Phillips, cu care maestrul a înregistrat, de-a lungul anilor, peste patruzeci de albume. Referindu-se la cei trei ani - timpul de elaborare a CD-urilor-   Zamfir nu-l consideră deloc exagerat, având în vedere rezultatul muncii întregii echipe: “Alţii, artişti celebri din Occident, închiriau un întreg studio pentru un an. Eu am fost aici, la Cluj, în cei trei ani – în zece rânduri, de opt ori cu avionul şi de două ori cu maşina. Dar sper ca, în sfârşit, după ce-şi vor lua zborul spre public, albumele să fie găsite până şi-n benzinării, pentru ca omul de rând să se bucure de ele…

La un moment dat maestrul Fărcaş face şi el o pauză – iar orchestra „Cununa Transilvană”, la fel. Vor mai avea de lucru până târziu, după miezul nopţii. Maestrul Zamfir se alătură şi el grupului, semn că dialogul nostru s-a cam încheiat. Deşi e abia ora şaisprezece, profit de faptul că protagoniştii schimbă între ei impresii şi mă retrag, în tăcere, fără să-i mai disturb. Mi-am făcut, în fine, treaba de cronicar al acestei mirabile întâlniri, unice în cultura noastră – şi, pentru sufletul meu, am avut satisfacţia de a respira acelaşi aer cu legendele Fărcaş şi Zamfir.  

P.S.: Nu pot încheia aceste rânduri fără să-i pomenesc pe vrăjitorii din umbră, componen
ţii orchestrei “Cununa Transilvană”, fiecare, în parte, o adevărată forţă a naturii în domeniul său, despre care chiar Gheorghe Zamfir mărturisea: „Orchestra a fost, pe parcursul înregistrărilor, magistrală. M-a făcut, pur şi simplu, să plâng...” Aceştia sunt următorii:


          Ovidiu Barteş, dirijor  
          Ioan Baciu, artist instrumentist
          Segiu Cebotari, artist instrumentist
          Onuţ Codorean-Chindriş,
artist instrumentist
         
Traian Covrig, artist instrumentist
          Claudiu Cotârlă,
artist instrumentist
          Ionuţ Daniel Istrate,
artist instrumentist
          Felician Mureşan,
artist instrumentist
          Zenu Oliver Zanc,
artist instrumentist
          Urszuly Kalman,
artist instrumentist
         

 

publicat la 26.03.2014
de Sorin Grecu
[ Contact ]
 
 
PERMANENT EDUCATION: courses, perfecting classes, information
,,Zestrea tradițiilor clujene”, la Școala Gimnazială ,,Gheorghe Șincai”, Florești [ Citeşte ] [ Vezi toate ]
Google Ads
© 2009-2016 traditiiclujne.ro®   Worldwide All rights reserved
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj.
Reproducerea materialelor este permisă numai cu permisunea editorului şi menţionarea sursei.
validat w3css     WebDesign şi programare de Nerțan Nicolae - Găzduire web: Studio One